Orice pana la ea – versuri de Adrian Păunescu
Orice, până la ea, a fost doar un drum,
Un drum lung și pustiu, fără niciun fum.
O călătorie prin văi și coline,
Dar care n-avea destinație anume.
Orice, până la ea, a fost vis fără sens,
Cuvinte goale, fără intens.
O poveste scrisă cu cerneală uscată,
Dar care nu avea nici o dată.
Orice, până la ea, a fost o tăcere,
Un cântec fără note, doar o părere.
Un joc fără reguli, fără culoare,
O umbră a unei fericiri trecătoare.
Dar când a apărut ea, totul s-a schimbat,
Lumea căpăta un nou contur, un alt păcat.
Un curcubeu după ploaie, o lumină după noapte,
Totul era mai clar, mai viu, mai aproape.
Iubirea pentru ea nu avea margini,
Era un ocean fără capăt, fără maluri.
O flacără ce nu se stinge, un foc etern,
Ce arde și consumă, fără vreun termen.
Orice, până la ea, nu a avut o culoare,
Dar acum totul e un tablou plin de soare.
Un răsărit în fiecare dimineață,
Un sfârșit de poveste care niciodată nu înșală.
Orice, până la ea, a fost doar un vis,
Un vis fără contur, fără niciun bis.
Dar acum e o realitate minunată,
Un vis împlinit, o poveste adevărată.
Analiza operei
"Orice pana la ea" de Adrian Păunescu este o poezie care explorează profunzimea și transformarea pe care iubirea o poate aduce în viața unui om. Prin versurile sale, autorul descrie cum toate experiențele și călătoriile anterioare păreau lipsite de scop și culoare până la întâlnirea cu persoana iubită. Păunescu folosește imagini puternice și metafore poetice pentru a ilustra schimbarea radicală pe care o aduce dragostea, comparând iubirea cu un curcubeu după ploaie sau cu un ocean fără capăt. Tema centrală a poeziei este transformarea vieții prin iubire, subliniind ideea că adevărata fericire și împlinire sunt găsite doar atunci când inima găsește un punct de sprijin autentic. Această operă este un exemplu frumos de lirică românească, evocând emoții intense și oferind o reflecție asupra naturii umane și a rolului iubirii.
