Numai una – versuri
Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți —
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nțelegea —
Tu nu m-ai înțeles.
De câte ori am așteptat
O vorbă de la tine;
O zi din viață să-mi fi dat —
O zi mi-era de-ajuns din ea,
O zi să fi fost bine.
Dar ceasurile au trecut
În șiruri lungi de dor;
Tăcerea ta m-a durut —
Durerea mea e fără zbor.
Tu n-ai răspuns la chemarea mea,
Deși eram atât de-aproape;
Iubirea mea nu te-a mișcat
Și nici privirea mea moale.
Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți —
Tu nu m-ai cunoscut.
Analiză și interpretare
„Numai una” de Mihai Eminescu este una dintre cele mai cunoscute poezii ale marelui poet român. Această poezie este o meditație asupra iubirii neîmpărtășite și a durerii cauzate de o dragoste necorespunzătoare. Poetul folosește imagini sugestive, cum ar fi „plopii fără soț” și „geamul ce strălucea”, pentru a ilustra singurătatea și dorința neîmplinită.
Eminescu explorează ideea de a fi în preajma cuiva drag, dar de a nu fi recunoscut sau înțeles. Această temă este accentuată prin repetiția unor versuri care sugerează apropierea fizică dar distanța emoțională. Eșecul iubirii este simbolizat prin tăcere și neînțelegere, iar mesajul central al poeziei este universal și atemporal: durerea unei iubiri care nu primește răspuns.
Limbajul emoțional, melancolic și stilul liric fac din „Numai una” o poezie profundă, reflectând dorința și suferința umană, evidențiind talentul lui Eminescu de a surprinde sensibilități complexe în versuri memorabile.
