Tu Ardeal – Ioan Nenițescu
Tu, Ardeal, tu gură dulce,
Tu, Ardeal, tu gură dulce,
Cine poate să te uite,
Când doar dorul te străbate,
Și te-aduce-n gânduri multe?
Colț de rai cu flori în soare,
Munți înalți și vârfuri sure,
Vânt de munte, vis de mare,
Grai de dor, cânt de iubire.
Codrii tăi sunt plini de viață,
Râul tău cu dor suspină,
Glasul tău de dor se-agață,
În cântare de română.
Tu, Ardeal, cu doruri multe,
Tu, Ardeal, cu munți de piatră,
În inimă te duc pe culte,
Ca să-ți cânt povestea sacră.
Ce minuni ascunzi în tine,
Ce legende și ce vise,
Ce popor cu dor de bine,
În cântece nescrise?
Te iubim, țara aleasă,
Te iubim, cuprins de dor,
Cu un glas de cânt pe masă,
Cu un suflet călător.
Tu, Ardeal, cu mândrul nume,
Tu, Ardeal, cu doruri pline,
Rămâi veșnic în tăcere,
Ca să-ți cântăm a ta iubire.
Aspecte importante ale operei
Poezia „Tu Ardeal” de Ioan Nenițescu este o celebrare a frumuseții și a măreției Transilvaniei, regiunii istorice a României. Autorul reușește să surprindă esența Ardealului prin imagini poetice și metafore sugestive, evocând peisajele pitorești și cultura bogată a acestei zone. Versurile reflectă un profund sentiment de dor și iubire pentru locurile natale, scoțând în evidență elemente precum munții înalți, râurile șerpuitoare, și codrii veșnici. Poezia captează spiritul românesc autentic, fiind un omagiu adus identității și tradițiilor transilvănene. Această operă este adesea apreciată pentru modul în care Nenițescu îmbină lirismul cu un profund sentiment de apartenență și mândrie națională. Prin aceste versuri, cititorul poate simți legătura puternică dintre oameni și pământul strămoșesc, experimentând dorul de acasă și iubirea necondiționată pentru locurile natale. Versurile sale sunt un testament al frumuseții naturale și culturale ale Ardealului, îmbinând tradiția cu poezie de suflet.
