Stinge luminile – versuri de Adrian Păunescu
Stinge luminile, iubito, e vremea să ne-ascundem,
Din lumina lumii mari, să intrăm în lumea mică,
Unde numai noi avem o poveste de spus.
Stinge luminile, iubito, să ne vedem mai clar,
Când întunericul ne învăluie în mister,
Să fim doar noi, fără umbrele altora.
Stinge luminile, iubito, să ne regăsim în noi,
Să lăsăm visele să zboare în liniștea nopții,
Și să ne pierdem în infinitul dorințelor.
Stinge luminile, iubito, să ne auzim sufletele,
Cântând melodia iubirii veșnice,
În armonia inimilor noastre.
Stinge luminile, iubito, să simțim timpul oprit,
Într-un sărut etern, fără grija zilei de mâine,
Doar noi, în taina nopții fără sfârșit.
Stinge luminile, iubito, și lasă iubirea să fie
Unicul far călăuzitor al visurilor noastre,
În acest univers doar al nostru.
Analiză și interpretare
Poemul "Stinge luminile" de Adrian Păunescu este o invitație la intimitate și introspecție, sugerând că adevărata conexiune între două persoane se poate întâmpla doar atunci când sunt eliminate distragerile externe. Versurile evocă dorința de a găsi un refugiu în iubire, unde fiecare partener poate să își dezvăluie sufletul celuilalt, departe de agitația lumii exterioare.
Prin metafora "stingerii luminilor", autorul sugerează dorința de a opri ritmul impus de societate și de a crea un univers propriu, în care iubirea este singurul ghid. Întunericul devine un spațiu sigur, unde cei doi îndrăgostiți pot comunica dincolo de cuvinte, doar prin priviri și simțiri.
Adrian Păunescu folosește imagini poetice și limbaj sugestiv pentru a transmite ideea că adevărata esență a iubirii poate fi găsită doar atunci când suntem dispuși să ne deschidem complet în fața celuilalt, fără temeri și fără măști. Poemul subliniază importanța momentelor de liniște, departe de tumultul cotidian, în care doi oameni se pot redescoperi și se pot regăsi unul în celălalt.
