Roman voi fi mereu – versuri de Adrian Păunescu
Roman voi fi mereu, pe-această glie,
Străbunii mei au plâns aici și-au râs,
Pământul sfânt, din veche Românie,
Mă cheamă-n veci, cu dorul lui aprins.
Sub cerul clar, sub munți și codri deși,
Îmi port destinul, simplu și curat,
Cu sufletul aprins de dor și de povești,
O viață-ntreagă, să nu fie uitat.
Prin glie, prin câmpii, prin ape tulburi,
Prin codrii veșnici, umbra îmi trăiesc,
Sunt român și nu voi pleca nicicând,
Cu dorul țării, în inimă, mereu trăiesc.
Privirea-mi caută puterea strămoșească,
Pe dealuri și pe văi mândre și albe,
În freamătul de codri și-n apa limpede,
Se-aude glasul vechilor legende sacre.
Păsările cerului mă poartă-n zbor,
Cu trilul lor duios, pe căi de basm,
Sunt român și asta mă-nalță în zbor,
În inima mea, iubirea e un hasm.
Roman voi fi mereu, prin dor și suferință,
Prin toate clipele ce vin și se tot duc,
Prin râsete și lacrimi, prin speranță,
Mă-ntorc mereu la glia mea de cuc.
Cu inima deschisă, îmi port crucea,
Purtat de vântul dorului cel vechi,
În sufletul meu, iubirea-i cea mai dulce,
Rămân român, chiar dincolo de veci.
Aspecte importante ale operei
Poezia "Roman voi fi mereu" de Adrian Păunescu este un imn profund al identității naționale și al apartenenței la pământul natal. Străbunii, natura, legendele și tradițiile sunt toate elemente care alcătuiesc fundamentul acestei legături puternice. Păunescu evocă frumusețea țării și măreția istoriei sale, subliniind trăinicia și intensitatea sentimentului de a fi român. Poezia este o mărturie a dragostei față de patrie, cu un ton emoționant și sincer, care rezonează adânc în sufletul oricărui cititor. Mesajul este unul de fidelitate și mândrie, căci indiferent de dificultățile întâmpinate, legătura cu pământul natal rămâne intactă și indestructibilă. Această lucrare este un simbol al rezistenței spiritului național și al continuității unei culturi bogate și vibrante.
