Pe lângă plopii fără soț – Mihai Eminescu
Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți –
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău, ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nțelegea –
Tu nu m-ai înțeles.
De câte ori am așteptat
O vorbă de la tine;
O zi din viață să-mi fi dat,
O zi, mi-era puțin.
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră și să mor.
Nu e păcat că-n aste locuri,
Unde-nflorit-a dorul,
Să se stinsese vântul sacru
Și-umblă tristă moartea?…
Aspecte importante ale operei
„Pe lângă plopii fără soț” este una dintre cele mai renumite poezii ale lui Mihai Eminescu, un clasic al literaturii române. Scrisă în stil romantic, poezia surprinde tema iubirii neîmplinite și a dorului. Plopii fără soț servesc ca un simbol al singurătății și al trecerii timpului. Motivul iubirii neîmpărtășite este central, evidențiind durerea și melancolia cauzate de sentimentele necorespunzătoare. Eminescu folosește imagistica și simbolismul pentru a crea o atmosferă de nostalgie și dorință. Poezia este o meditație asupra neputinței de a fi recunoscut și iubit de cel dorit, în ciuda apropierii fizice și emoționale. Versurile sunt încărcate de emoție, iar muzicalitatea lor este remarcabilă, caracterizând stilul inconfundabil al poetului. Această operă continuă să emoționeze și să fie studiată pentru profunzimea sentimentelor și frumusețea limbajului.
