Hai să uităm de tot – versuri de Mihai Eminescu
Hai să uităm de tot, iubito,
Ce-a fost cândva, ce va veni;
Sub cerul care-și cheamă mitul,
Azi suntem doar noi doi aici.
Nu mai privi în urma noastră,
Ce-a fost, pierdut e, ca un vis;
În zori de zi, ca-ntr-o fereastră,
Doar noi am rămas, ca-ntr-un abis.
Hai să ne pierdem printre umbre,
În dansul stelelor din cer,
Să fim două năluci ce umblă
Prin noaptea care nu mai sper.
Uităm de toate, chiar de timp,
Și lasă amintirea-n urmă,
Împletind visul cu un nimb
Ce-n jurul nostru se adună.
Hai să uităm de doruri vechi,
Îmbrățișând o lume nouă,
În ochii tăi sunt mii de stele,
Și noaptea, o poveste nouă.
Uităm de timp, de loc, de noi,
În brațe să ne cufundăm,
Simțind cum zbuciumul de ploi
Se oprește când ne iubim.
Iubirea noastră e un cânt,
Ce-n noaptea neagră se aude,
În inima ce bate-n vânt,
În visul ce nu se mai pierde.
Hai să uităm de tot, iubito,
Sub cerul plin de stele-albastre,
Suntem un fir de praf, clipito,
Dar azi suntem noi, și nimeni alții.
Comentarii asupra operei
Poezia "Hai să uităm de tot" de Mihai Eminescu îmbină armonios elementele iubirii eterne și dorința de a evada din cotidian. Versurile sunt un îndemn la a trăi intens momentul prezent, uitând de trecut și de viitor. Această temă a iubirii care transcende timpul și spațiul este caracteristică operei eminesciene, în care iubirea devine un univers în sine. Printr-un limbaj poetic sugestiv și imagini pline de sensibilitate, poezia evocă ideea de pierdere în iubire, o cufundare completă în sentiment, pierzându-se în tandrețea unei îmbrățișări fără sfârșit. Fiecare vers redă o atmosferă de magie și visare, unde doar cei îndrăgostiți au voie să rămână. În ansamblu, poezia este o invitație la contemplare și la experimentarea iubirii ca o forță atemporală. Eminescu reușește astfel să creeze o atmosferă de basm în care iubirea devine centrul universului.
