Hai să fim sinceri: toți avem momente în care ne afundăm în muzică tristă și parcă ne place să stăm acolo, chiar dacă ne face să ne simțim și mai abătuți. Eu, cel puțin, am zile când citesc recenzii precum winbet casino recenzie, pornesc o sesiune de joc și pur și simplu mă trage ceva să dau drumul la o melodie din aia care îți zguduie sufletul. Și culmea, în loc să mă facă să mă simt mai rău, simt cum se așază lucrurile în mine, de parcă m-aș fi eliberat de o povară. Dar… de ce? De ce, atunci când suntem deja copleșiți, căutăm să ne afundăm și mai tare în muzica asta care, la prima vedere, ar trebui să ne dărâme?
Am stat și m-am gândit mult la asta. Poate că e o chestie care vine din adânc. Poate că muzica tristă ne face să simțim că nu suntem singuri în suferința noastră. Adică, hai să recunoaștem: când treci printr-o despărțire, când ai avut o zi de rahat sau pur și simplu te simți gol pe dinăuntru, e ceva ciudat de liniștitor în a auzi o voce care parcă trăiește fix ce trăiești și tu. Eu, de exemplu, când am fost părăsit prima oară (da, a fost nasol!), am pus pe repeat „The Night We Met” de la Lord Huron. Cât de patetic sună asta, nu? Dar, la momentul ăla, mi s-a părut singurul lucru care mă putea face să mă simt înțeles.
Și nu-s doar eu. Sunt sigur că ai pățit și tu la fel. Faza e că muzica tristă parcă pune în cuvinte și note exact ce nu putem exprima noi. Știi când ai chestia aia pe suflet, dar n-ai cum să o spui nimănui? Ei bine, de-aia ajungem la muzică. Și, sincer, e ok. Nu trebuie să ne simțim prost că ne afundăm în „mood-ul” ăsta. Cred că e ceva ce toți facem, chiar dacă nu recunoaștem deschis. E mai simplu să pui o melodie pe fundal și să te lași purtat de ea decât să te forțezi să fii fericit, nu?
Apropo, mi-am dat seama că de multe ori ascultăm muzică tristă nu doar ca să ne simțim mai bine, ci ca să procesăm ce ni se întâmplă. Am citit undeva (dar nu mai știu unde, sincer) că muzica tristă activează în creier aceleași zone care se ocupă de plăcere. Da, exact! Se pare că atunci când ascultăm melodii care ne emoționează, creierul nostru eliberează dopamină – hormonul fericirii. Cine ar fi crezut, nu?
Dar aici e ceva mai adânc. Uneori, când ascult o melodie tristă, parcă îmi dă voie să simt. Nu știu cum să explic asta. E ca și cum îmi zice „Hei, e ok să fii trist acum”. Și în loc să mă forțez să fiu bine, mă las să mă consum. Până la urmă, e și ăsta un mod de a vindeca. E ca atunci când plângi la un film și te simți de o mie de ori mai ușurat după. Eu, de exemplu, am bocit la „A Star is Born” de zici că pierdusem pe cineva drag. Iar asta, surprinzător, m-a făcut să mă simt mai bine, deși povestea aia e de-a dreptul devastatoare.
Și ce-i tare e că muzica tristă ne face să trăim emoții intense fără să ne lovească în mod real. Adică, ok, poate că nu ai pierdut pe nimeni recent, dar ascultând o piesă gen „Hurt” de la Johnny Cash, simți durerea aia ca și cum ar fi a ta. Și știi ce-i ciudat? Te ajută să te simți mai conectat cu emoțiile tale. E ca un fel de exercițiu emoțional pe care îl faci fără să-ți dai seama.
Hai să-ți dau un exemplu: îmi aduc aminte de o perioadă când totul părea să meargă prost în viața mea. Eram într-o tranziție ciudată, n-aveam direcție și tot ce voiam era să pun stop la tot. Și știi ce m-a ajutat atunci? O melodie de la The National – „I Need My Girl”. E genul de piesă pe care o pui când vrei să te îngropi puțin în melancolie, dar într-un fel… reconfortant. Te face să simți că, deși e greu acum, cumva o să fie mai bine la un moment dat. Nu știu cum funcționează exact, dar parcă muzica asta tristă are darul de a ne spune că e ok să fii vulnerabil.
Că veni vorba, nu ți se pare interesant cum muzica tristă ne face să ne simțim mai puțin singuri? Parcă ne leagă de ceilalți, chiar dacă nu suntem acolo cu ei. Adică, stai să mă gândesc – când ascultăm o piesă care ne emoționează, ne gândim și la ceilalți care au simțit la fel. Știi ce zic? E ca și cum împărtășim cu alții, fără să fie nevoie să vorbim efectiv cu cineva. Nu e ironic cum ne poate apropia suferința?
