Cerul și-a deschis soborul – versuri
Nume poezie: Cerul și-a deschis soborul
Autor: George Coșbuc
Cerul și-a deschis soborul,
Stelele se-aruncă-n valuri,
Luna-scrie pe-a frunzelor coruri,
Cu un tremurat de maluri.
Vântul șuieră pe căi,
Vârtej-nghită-n noaptea grea,
Clopotele, ca în văi,
Toate bat la moartea mea.
Vântul îmi aduce-n șoapte
Vise negre de tăceri,
Corbii cântă-n liniștea-napte,
Vise-mi sunt de rătăciri.
Plânsul pietrelor străbate,
Cerul plânge și el varsă,
Munții parcă-s stropi de lapte,
Fulgerele-i umil, trasă.
Holdele se leagănă-n tăcere,
Șoaptele-s ca o chemare,
Ochișorii florilor în feere,
Îmi șoptesc eternă stare.
Fluturi plâng în zbor spre lună,
Aripi moi, de-argint scânteind,
Visele-mi sunt ca o strună,
Pe un cer tăcut, murind.
Aspecte importante ale operei
"Cerul și-a deschis soborul" este o poezie a lui George Coșbuc, un poet român recunoscut pentru abilitatea sa de a surprinde frumosul și sublimul naturii. Poezia vorbește despre un peisaj nocturn, plin de elemente naturale care devin personaje ale unei simfonii universale. Stelele și luna sunt protagoniștii unui spectacol nocturn, acompaniați de vântul care șuieră și clopotele care bat. Această atmosferă nocturnă este încărcată de mister și melancolie, cu imagini vizuale și auditive care conturează un tablou al tăcerii și al rătăcirii. Poezia reflectă teme de efemeritate și contemplare a naturii, subliniind legătura omului cu universul. Coșbuc utilizează simboluri și metafore pentru a crea o atmosferă de vis, dar și un sentiment de neliniște. Poezia este o cale de a explora profunzimile emoțiilor umane, reușind să capteze esența stării de spirit pe care o evocă.
