Au ce mi-ai facut tu mie – Maria Drăgan
Au ce mi-ai facut tu mie,
Că mă simt ca-n nebunie,
Dragostea ta e un dor,
Ce îl port în suflet, nor.
Frunza plânge-n vânt de seară,
Cu dorul ce mă-nfioară,
Tu mi-ai furat nopțile,
Și mi-ai dat doar lacrimi grele.
Visul meu s-a risipit,
Inima mi-ai chinuit,
Au ce mi-ai facut, iubite,
Cu a ta vorbă ispitită.
Te-am crezut ca pe-un altar,
Dar iubirea ți-e-n zadar,
Acum plâng, nu mai am glas,
Amintiri ce nu mai las.
Au ce mi-ai făcut, iubire,
Cu a ta dulce-otrăvire,
Ca o floare vestejită,
Inima îmi este frântă.
Râde luna sus pe cer,
Parcă-ți face loc stingher,
Îmi amintesc de șoapte dulci,
Ce acum sunt doar năluci.
Te-ai dus ca vântul ușor,
Fără urmă, fără dor,
Și în urma ta-mi rămâne
O poveste fără nume.
Au ce mi-ai facut tu mie,
Inimii-mi ai dat robie,
Dragostea s-a risipit,
Tot ce-a fost, s-a năruit.
Acum, când stelele plâng,
Eu la tine tot ajung,
Privește, iubite, la ceas,
Căci timpul nostru a rămas.
Au ce mi-ai facut tu mie,
Rămân doar cu o fantezie,
Din iubire s-a făcut
O poveste fără început.
Aspecte importante ale operei
Poezia "Au ce mi-ai facut tu mie" de Maria Drăgan este o explorare profund emoțională a temelor iubirii pierdute și suferinței provocate de dezamăgire. Versurile descriu cu sensibilitate și nostalgie dorul și durerea resimțite de un suflet rănit, surprinzând, în același timp, fragilitatea și efemeritatea relațiilor umane. Drăgan folosește imagini poetice puternice, cum ar fi "frunza plânge-n vânt de seară" și "râde luna sus pe cer", pentru a ilustra stările interioare de suferință și melancolie. Poezia devine astfel o confesiune lirică, o voce a unui suflet care se confruntă cu propria vulnerabilitate în fața iubirii neîmpărtășite. Prin ritmul melodios și bogăția emoțională, Drăgan reușește să creeze o piesă care rezonează adânc în inimile cititorilor, evocând sentimente universale de dor și pierdere. Această operă este un exemplu remarcabil al talentului autoarei de a traduce emoții complexe în cuvinte simple dar puternice.
