Atât de fragedă – Mihai Eminescu
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireș,
În nopțile de primăvară –
…căci ochii tăi lucesc feeric
Când râzi sau când te joci, iubito.
Privirea ta mă prinde-n visuri,
Și mă-nfășoară-n taină dulce,
Cu umbrele-i de-argint amestec –
Cu raze vii de lună blândă,
Ce-ți luminează chipul drag.
Pe când tot cerul e albastru,
Și stelele se nasc în noapte,
Sub pașii tăi răsare iarba,
De parcă-ar vrea să-ți fie moale,
Ca-n visul unui dor etern.
Tu ești a nopții dulce zână,
Și-n brațele tale calde,
Găsesc un adăpost de pace,
În care somnul lin coboară,
Peste gânduri și dorințe.
Fiori de dor mă-nvăluie ușor,
Când părul tău mi-e mângâiere,
Și urmele-ți pe pieptul meu,
Aduc cu ele calde vise,
De dragoste și fericire.
Ah, câte melodii de vrajă,
Răsună-n nopțile cu lună,
Când doar cu tine stau de taină,
Și-mpletim vise de iubire,
În noaptea asta minunată.
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireș,
Când primăvara ne-ncântă
Cu arome și șoapte line,
Și-nchidem ochii, visători.
În lirica poeziei „Atât de fragedă” de Mihai Eminescu, întâlnim un exemplu remarcabil de poezie de dragoste, caracterizată prin imagini pline de delicatețe și subtilitate. Poetul folosește comparații naturale pentru a descrie frumusețea iubitei sale, asemănând-o cu floarea albă de cireș, simbol al purității și al fragilității. Prin intermediul elementelor naturale, cum ar fi cerul, stelele și iarba, se creează o atmosferă de vis, din care nu lipsesc emoțiile profunde și dorința de a proteja și a iubi necondiționat. Ființele iubite sunt adesea înfățișate ca ființe eterice, iar natura devine un fundal al sentimentelor intense. Eminescu reușește astfel să transmită un mesaj etern despre frumusețea și fragilitatea iubirii, transformând fiecare strofă într-un moment de contemplare și beatitudine. Această poezie rămâne un testament durabil al delicateții și frumuseții iubirii adevărate.
